El (Bãlcescu) s'ar înspãimânta vãzând cum a fost sã se realizeze pe pãmântul nostru libertatea si lumina. El ar vedea parlamente de pãpusi neroade, universitãti la care unii profesori nu stiu nici a scrie o frazã corect, gazetari cu patru clase primare, c'un cuvânt oameni care vãzând cã n'au încotro de lipsa lor de idei, fabricã vorbe nouã, risipind vechea zidire a limbii românesti, pentru a pãrea cã tot zic ceva, pentru a simula o culturã care nu o au si o pregãtire pe care natura n'au voit sã le-o deie...

... Individul e osândit prin timp si spatiu de-a lucra pentru acea parte, cãreia îi apartine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodatã pentru toatã omenirea - el e legat prin lanturi nedesfãcute de grupa de oameni, în care s'a nãscut. Nimic nu e mai cosmopolit decât matematica purã de exemplu si cu toate astea omul de stiintã va fi silit sã o scrie într'o limbã oarecare, si prin acest mediu de comunicare ea devine întâi si întâi proprietatea unui grup de oameni, a unei nationalitãti si acea nationalitate priveste omul de stiintã de al sãu, oricât teoriile lui ar putea sã apartinã omenirii întregi...

... Dar ceea ce voiesc românii sã aibã, e libertatea spiritului si constiintei lor în deplinul înteles al cuvântului. Si fiincã limbã si spirit sunt aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea, se vede usor cã romãnul se vrea pe sine, îsi vrea nationalitatea, dar aceasta o vrea de deplin.

Si nu sunt asa de multe conditiile pentru pãstrarea nationalitãtei. Cei mai multi oameni nu sunt meniti de a-si apropria rezultatele supreme ale stiintei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într'o lume a mizeriei si durerei, si acest tezaur îl pãstreazã limba sa proprie în cãrtile bisericesti si mirene. In limba sa numai i se lipesc de suftet perceptele bãtrânesti, istoria pãrintilor sãi, bucuriile si durerile semenilor sãi. Si chiar dacã o limba n'ar avea desvoltarea necesarã pentru abstractiunile supreme ale mintii omenesti, niciuna însã nu e lipsitã de expresia concretã a simtirei si numai în limba sa omul îsi pricepe inima pe deplin. Si într'adevãr, dacã în limbã nu s'ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacã el n'ar zice oarecum prin ea: «asa voiesc sã fiu eu si nu altfel», oare s'ar fi nãscut atâtea limbi pre pãmânt? Prin urmare simplul fapt, cã noi Românii, câti ne aflãm pe pãmânt, vorbim o singurã limbã, «una singurã» ca ne-alte popoare, si aceasta în oceane de popoare streine, ce ne înconjuarã, e dovadã destulã cã asa voim sã fim noi, nu altfel...

... Fiecine vorbeste limba sa pentru sine, nu pentru strãini. Când limba, in urma dezvoltãrii ei firesti, va coprinde in comoara ei scrieri însemnate, prin stiintã sau prin frumusete, atunci strãinul, ce va avea nevoie de dânsa, va învãta-o nepoftit de nimene...

... Aceastã parte netraductibilã a unei limbî formeazã adevãrata ei zestre dela mosi-strãmosi, pe când partea traductibilã este comunã gândirii omenesti în genere. Precum într'un stat ne bucurãm toti de oarecari bunuri, care sunt a tuturor si a nimãnui, uliti, grãdini, piete, tot astfel in republica limbilor sunt drumuri bãtute, care sunt a tuturor, - adevãrata avere proprie o are însã cineva acasã la sine; iar acasã la dânsa limba româneascã este o bunã gospodinã, si are multe si de toate...

... Societatea semidoctã ocupã o sferã falsã fatã cu sfera în care se aflã realitatea la noi...

Culturã se numeste înainte de toate o anumitã stare si grad de dezvoltare a inteligentei, ospetie anumitã de ridicare a spiritului asupra manierei lui de-a privi natura si viata primarã si câstigatã, fãrã cultivare educativã, o împlere a suftetului cu asa fel de obiecte ale cunostintei, cari trec peste trebuintele vietîi cele nemijlocite si naturale. Astea sunt însã determinatiuni generale cari au valoare pentru orice gen de viatã spiritualã în sens mai înalt; care grad si stare a inteligentei însã e acela, pe care-l numim culturã, care specie de ridicare si împlere a spiritului e de priceput sub aceasta, astea toate le vom studia mai bine, dacã le vom studia în deosebire si antiteza lor cu alte specii ale vietii spirituale si ale dezvoltãrii inteligentei, si îndeosebi cu a stiintei.

Dupã aceea notiunea culturei mai înseamnã si un mod anumit al actiunii, conduitei si manierelor; cu deosebire cerem de la un om cult împlinirea celora, ce pretinde moralitatea de la om; cultura e privitã ca un izvor deosebit al moralitãtii si ca motiv propriu al simtemintelor, totodatã însã ea cere multe in privinta împlinirei chemãrii noastre omenesti, cari sunt strãine sau indiferente pentru etica si religiozitatea purã. Acest al doilea element al culturei se va putea caracteriza mai bine prin despãrtirea lui de elementul moralitãtii.

In fine cultura mai contine încã un raport si o înbinare deosebit de intimã cu frumusetea; la fiecare om cult nu presupunem o resimtire tare si agilã a frumusetii ci si o reprezentare relativã a acesteia; se cere cel putin expres, ca în si pe el sã nu prezinte nimic nefrumos, ba si împrejurul lui sã nu fie nimic, care sã vatãme simtul estetic. Intrucât si pentru cã estetica vine la aplicare nu numai cu privire la artã, ci tocmai atâta, ba mai mult încã cu privire la frumusetea naturalã a vietii si a sintãmintelor, vom avea sã'ndreptãm privirea noastrã asupra culturei în legãtura ei cu simtul frumosului.

Intreg studiul nostru se împarte si orândueste astfel, încât vom avea de dezvoltat:

Cu privire la inteligentã 

Antiteza intre culturã si stiintã 

Cu privire la activitatea practîcã 

Antiteza între cultura si moralitate 

In fine cu privire la estetica vietii 

Legãtura între cultura si simtul frumosului.

(Numai cea întâia din numitele trei pãrti este în intentiunea acestui tratat, cele douã din urmã le vom schita numai fugitiv, pentru a da o idee despre întregul fiintei culturei.)

Antiteza dintre culturã si stiintã se prezintã mai hotãrât si mai clar în deosebirea scopurilor lor. Inceputul studiului nostru din acest punct de vedere e justificat cu atât mai mult, cu cât va trebui ca din scop sã urmeze ori ce altã determinatiune. Scopul culturei e in esentã individual, el se împlineste pe deplin si exclusiv înãuntrul individului; cultura unui om nu are alt scop decât ca tocmai el sã fie cult. Imbogãtirea si dezvoltarea (activitatea în genere) activarea în genere a spiritului, întrucât ea-i îndreptatã numai spre aceea ca sã ajungã starea ce se numeste culturã... Intr'asta ea-i contrapusã stiintei... Intr'asta stã demnitatea chemãrii stiintifice si tot într'asta lipsa de valoare a diletantismului curat personal si subiectiv, în genere van, într'asta'n fine mãruntuserilor literari a cãror spirit seamãnã pe deplin bibliotecilor de împrumut, unde opurile de stiintã se câstigã si se'mprumutã - pentru grosita de citit...

Asadar stiintele precum si artele proprii si stiintifice au si urmãresc cu toate în exercitiul lor niste scopuri generale si obiective, în parte si practice; cultura însã desi si ea'nsemneazã asemenea o activitate si dezvoltare spiritualã, este personal terminatã cu scopul ei, e mãrginitã la individ si se împlineste numai în el singur... Stiinta este reprezentarea si dezvoltarea spiritului national într'o directie, acea a stiintei; valoarea si fiinta ei, viata si scopul ei e departe de a se mãrgini la un numãr breslas de indivizi; stiinta nu e pentru învãtati ci învãtatii pentru stiintã... Cei culti dintr'o natiune sunt, cred, cari mai dintâi si cu deosebire recepteazã în ei cele câstigate pe terenul stiintei pentru spiritul public... Pe pomul cunostintei, care creste din pãmântul spiritului national, stiinta se poate compara cu acele intime puteri agente, care sugând si alãptând scot sucurile din adâncimile izvorãtoare si le trimit in toate ramurile; trunchiul si rãdãcinile sunt purtãtorii consistenti ai stiintei...

... Insã podoaba cea mai nobilã a unui popor este arta si cel mai nobil simt al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturii, de a se bucura de aceastã podoabã a vietii si de a onora si gusta frumosul pe toate cãile; însã cel mai frumos din toate câte sunt frumoase este sufletul cel mai frumos...

... Noi care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei, la sfãrmarea despotismului de sus, declarãm azi franc, leal si cu energie, cã nu voim a consolida tirania de jos...

... Statul e azi masina prin mijlocul cãreia cei lasi se rãzbunã asupra potrivnicilor lor politici...

... Noi sustinem cã poporul românesc nu se poate dezvolta, decât pãstrând drept baze pentru dezvoltarea sa traditiile sale istorice, astfel cum ele s'au pãstrat in curgerea veamurilor...

... De aceea credem, întemeiati pe vorbele bãtrânului Matei Basarab, cã tara este, în linia întâia, elementul national si cã e scris în cartea veacurilor ca acest element sã domine soarta si caracterul acestui stat...

... In locul civilizatiei grece, înflorit-a în Bizant o culturã turceascã? De loc. Tocmai asa nu va înflori o culturã moscovitã pe pãmântirile supuse Rusilor, pentrucã lipseste rãdãcina subiectivã a unei asemenea culturi...

... C'un cuvânt în loc de-a se desfãsura înlãuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiti cu flãmânzie asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pânã sub zidurile Venetiei si apoi mai departe... tot mai departe.

Si aceastã misiune tainicã o împlinesc apoi diplomatii si baionetele. Existã testamentul lui Petru cel Mare sau nu existã? El existã în capetele celor ce dau azi tonul în Rusia...

Mihail EMINESCU